Vitalitatea ortodoxiei de Diarmaid MacCulloch The New York Review of Books
Trimiteți o scrisoare:
A. Dagli Orti/De Agostini Picture Library/Bridgeman Images
O icoană a lui Hristos din Biserica Ortodoxă Sârbă a Sfintei Treimi și Sf. Spyridon, Trieste, Italia, secolul al XIX-lea
Dacă sunteți străin de creștinismul ortodox, vă recomand să citiți capitolul final al lui John McGuckin Biserica Ortodoxă Răsăriteană primul. Acesta este cel mai rapid mod de a intra într-o lume devoțională și teologică adesea neînțeleasă, atât de cei care cunosc doar varietățile creștinismului occidental, cât și de cei care nu sunt familiarizați cu credințele creștine în general. În secțiunea de închidere a acestei cărți care merită, McGuckin îl îndrumă cu amabilitate pe vizitatorul de duminică de astăzi prin portalurile aglomerate ale unei biserici parohiale ortodoxe reprezentative. În trecut, asta ar fi însemnat să mergi în Europa de Est, în estul Mediteranei sau în Rusia, dar în zilele noastre ar putea fi oriunde în lume: există o mulțime de închinători ortodocși în Chicago, Melbourne sau Toronto. Există un pronaos sau hol de intrare, luminat puternic și plin de mișcare în interior și în exterior. Conexiunile lungi și subțiri sunt oferite în mod vizibil și, după ce au ascultat explicațiile lui McGuckin - vor susține rugăciuni pentru familia ta, pentru cei care trăiesc și au plecat - poți alege să ridici și să plătești un cuplu înainte de a continua mai departe.
Ușa bisericii propriu-zise face acum semn și, prin ea, apare o întunecime mai mare, marcată de bazine de lumină plină de viață, pe măsură ce arderile similare ard în fața imaginilor care sunt bogat pictate pe suprafețe plane ale peretelui sau plăcii cu un stil artistic distinctiv: este ușor recunoscut din nou. McGuckin vă spune că aceste imagini sunt numite „icoane” (pur și simplu cuvântul grecesc pentru imagini, dar nimic nu este simplu în ortodoxie). În jurul vostru sunt mulțimi de închinători, care nu stau pasiv în stranele ca o congregație catolică sau protestantă, ci stau sau se plimbau cu un scop. Limitările tale fac parte din scop: una dintre ele ajunge în fața unei icoane proeminente a lui Hristos, cealaltă în fața unei icoane a mamei sale, Maria. (Un occidental poate întreba, Unde sunt crucifixele? Și de ce nu există statui?) Închinătorii fac mult din proprie inițiativă; fără o referire evidentă la liturghia care este săvârșită de clerici și cor, aceștia se înclină sau se prosternează sau se încrucișează în mod repetat. Dacă cunoașteți bisericile occidentale, s-ar putea să vă frapeze o altă absență (cel puțin într-o duminică normală): nimeni nu este îngenuncheat. McGuckin îți șoptește motivul: în anul 325 e.n., un consiliu al Bisericii universale ținut la Niceea (acum Iznik, Turcia) a interzis îngenuncherea duminica, pentru că îngenuncherea este un gest de pocăință, iar duminica este timpul să te bucuri în glorie.
Așa începe rațiunea desfășurării unei liturghii lungi și intimidant de complexe, dieta obișnuită a închinării într-o biserică parohială ortodoxă. Dincolo de aceasta se află liturghii și mai complexe în mănăstiri și mănăstiri de maici, care sunt o componentă esențială a modului de viață creștin ortodox. Nu ar putea exista un ghid mai bun decât McGuckin. Teolog academic și istoric cu o carieră distinsă în universitățile britanice și americane, el este, de asemenea, protopop al Bisericii Ortodoxe Române, însă vocația sa a venit după o profundă familiaritate cu tradiția creștină occidentală. El știe să se adreseze unui public neortodox, prezentând într-o carte relativ scurtă cea mai mare parte din ceea ce trebuie știut despre două milenii de istorie creștină. După ce am scris propriile cărți despre istoria creștină, mi-a plăcut să văd multe materiale familiare dintr-un unghi necunoscut - nu că am găsit întotdeauna punctul de vedere complet convingător sau complet.
McGuckin funcționează atât de profesional în cadrul disciplinelor științifice moderne de istorie critică și teologie încât rezultatul merită supus unui control solid. La început, el subliniază modul în care „ortodocșii insistă asupra faptului că istoria bisericii este în esență o lectură teologică a evenimentelor istorice…. „Dumnezeu este Domnul istoriei lumii.” ”Aceasta„ echivalează cu ceea ce poate fi numit o lectură profetică a istoriei ”. După cum subliniază el, autorii din bibliotecă pe care creștinii îi numesc Biblia și-au scris relatările despre evenimentele mondiale ca aceasta - de la crearea lumii în Geneza până la o viziune a sfârșitului tuturor lucrurilor pământești în Cartea Apocalipsei - cu credința că un model divin stătea în spatele lor. Dacă această credință este corectă, atunci nu ar fi putut exista niciun alt model al evenimentelor, cel puțin în măsura în care acestea au afectat forma desfășurată a Bisericii creștine. Mai mult, nu poate exista decât o singură Biserică creștină autentică care rezultă din tipar. Oricât de drăguți ai fi față de alte corpuri ecleziale (sau cel puțin unele dintre ele), ele nu au reușit să obțină lucrurile la fel de bine ca Biserica autentică.
Liturghia, arta și organizarea Bisericii Ortodoxiei au un caracter recunoscut instantaneu și un aer general de a fi fost întotdeauna așa. Să eliminăm, totuși, una dintre acele ipoteze din construcția profetică a istoriei ortodoxe: că, după ce a fost modelată de Domnul Dumnezeu, istoria Bisericii nu a putut avea alt rezultat decât adevărul Ortodoxiei. Aici perspectivele unui istoric profesionist ar putea subverifica sau complica afirmațiile ortodoxe. Primul capitol al lui McGuckin este o relatare nuanțată și informată a ceea ce știm despre viața lui Isus și despre consecințele sale, până la sfârșitul primului secol e.n. Acesta ia măsura deplină a primei mari transformări culturale din istoria creștină: de la iudaism la elenism, cultura greacă difuză din estul Mediteranei care a înconjurat și a îmbrățișat enclava pe care creștinii o numesc Țara Sfântă.
Creștinismul evreiesc sau aramaic a supraviețuit într-o formă din ce în ce mai atenuată timp de încă vreo patru secole sau ceva, dar descrierea auto-depreciată a adepților săi ca ebioniți, sau „săracii”, a indicat probabil sentimentul că a fost marginalizat, iar acum nu mai are descendenți direcți. Chiar și părțile foarte semnificative ale creștinismului timpuriu care au persistat în utilizarea unui limbaj semitic, Bisericile siriace, par să fi tradus textele lor scripturale din originalele grecești. Grecii nu au avut niciodată nevoie să traducă documentele fundamentale ale creștinismului. Prin urmare, creștinismul ortodox de limbă greacă are pretenția de a fi cel mai autentic moștenitor supraviețuitor al primilor creștini - cu siguranță mai autentic decât occidentalii de limbă latină care au încheiat în cele din urmă sub conducerea episcopului Romei.
Creștinismul de limbă latină a fost cândva provincial, marginal în comparație cu grecii, dar a reușit să ascundă acel caracter, urmărind o succesiune de episcopi la Roma înapoi la unul dintre cei doisprezece discipoli ai lui Isus, Apostolul Petru, care, probabil, dar cu siguranță nu a fost executat in oras. În mod curios, Biserica Romei nu a atribuit statutul episcopal figurii apostolice care a ajuns definitiv la Roma, Pavel din Tars. McGuckin subliniază că instituția universală a unui episcop care supraveghează toți creștinii dintr-o singură localitate este o dezvoltare din secolul al II-lea; ar fi putut împinge această observație pentru a sublinia că acest lucru a avut loc mult după moartea lui Petru și Pavel și că succesiunea timpurie a episcopilor romani este de fapt ficțiune istorică.